Blog

Aşezată chiar în centrul ţării, acolo unde Ţara Bârsei se învecinează cu Ţara Făgăraşului, Şinca Veche se încadrează firesc traseelor turistice şi pelerinajelor. Însăşi conceptul de pelerinaj emană un fel de subtilitate spirituală. Prin călătorie, omul tinde şi aspiră firesc spre îmbogăţirea sufletească, inerentă expunerii la situaţii cu specific cultural, etnic, artistic sau religios. 

Fiecare biserică ortodoxă în care se slujește Sfânta Liturghie are părticele de moaște de sfinți în Sfântul antimis, dar în prezent, foarte multe biserici în România adăpostesc și o bucăţică din trupul unui sfânt. Moaştele sfinte, icoanele făcătoare de minuni şi izvoarele tămăduitoare sunt intrinseci creştinismului ortodox pe teritoriul ţării noatre. Obiceiul păstrării moaştelor datează din primele secole ale erei creştine când comunităţile vieţuitoare întru Hristos au observat că unora dintre cei „plecaţi” la Domnul nu le putrezeau trupurile, după înhumare. 

Bisericile rupestre de la Şinca Veche au jucat un rol fundamental în istoria ortodoxiei nu doar în Transilvania, ci în întreaga Românie. În primul rând, Ţara Făgăraşului a fost din vechime una dintre regiunile ţării cu cele mai multe aşezăminte monahale. În timpul domniei Mariei Tereza la conducerea imperiului Austro-Ungar, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, multe schituri şi mănăstiri ortodoxe au fost arse sau distruse, şi vieţuitorii lor omorâţi.

Fie că trăieşte în jungla oraşului, fie că vieţuieşte în mai paşnica lume a satului, omul de pretutindeni simte nevoia să se raporteze constant la divinitate, la religie, la spirit. Chiar dacă poate nu recunoaşte chemarea sufletului drept ceea ce este, şi poate nu îşi formulează mari probleme existenţiale fiecare individ este angajat într-o formă de căutare mai simplă sau mai complexă. Ca parte din această mare căutare ce defineşte viaţa în cel mai larg sens al ei, mulţi oameni vin iarăşi şi iarăşi la Şinca Veche.