Traditii pastrate prin credinta

Tradiţiile şi obiceiurile străvechi româneşti sunt mai toate legatate de marile sărbători şi rituri creştine, precum şi de momentele fundamentale din existenţa individului (botezul, căsătoria şi moartea), văzute tot prin prisma ortodoxiei. În Ţara Făgăraşului, ca mai peste tot în Ardeal, obiceiurile transmise din generaţie în generaţie, ce formează tradiţia, au fost de-a lungul timpului şi o formă de rezistenţă la îndelunga oprimare etnică şi religioasă.

Fiecare aşezare romînească a crescut şi şi-a format membrii conform regulilor nescrise ale comunităţii, dar urmând învăţătura creştină şi îndrumarea biserii locului. Un locaş de cult ca cel de la Şinca Veche, răsărit la marginea unei comunităţi săteşti cu vechime şi continuitate seculară, va fi servit drept stâlp de sprijin pentru credinţă şi tradiţie. De aceea, românii simt nevoia ca măcar cu prilejul sărbătorilor religioase, să se reconfirme ca şi creştini şi oameni ce trăiesc şi umblă „cu frica lui Dumnezeu”.

Există în Ţara Făgăraşului o datină cât se poate de frumoasă, deşi nu singulară în România. În preajma Crăciunului, grupuri de copii colindă pe la casele oamenilor cu o stea frumos decorată, ce are în centru icoana Naşterii Domnului. Din portul tradiţional al copiilor se remarcă decoraţiile ce le poartă pe căciuli: mici chipuri de îngeri, iconiţe şi cruci. Prin cânt şi joc, precum şi prin port, copiii aduc astfel creştinilor vestea Naşterii Domnului.

Plasat în contextul unei tradiţii mănăstireşti de secole, o astfel de practică „ritualică” v-a fi avut ecou nu doar în interiorul comunităţii săteşti, ci şi la aşezămăntul monahal de pe dealul Pleşu. Tradiţia creştină îmbracă forma ascezei în traiul umil şi devoţional al maicuțelor de la mănăstirea rupestră de la Şinca Veche, dar bucuria Crăciunului se vesteşte atât de frumos prin glasuri de copii, omului de rând cât şi călugărului... Multe familii se îndreptau, şi continuă să o facă şi azi, spre mănăstiri, cu prilejul marilor sărbători creştine, fiindcă în locurile acestea sfinţite, credinţa pare să nu-şi fi pierdut din tărie.

Să ne imaginăm sărbătoarea Paştelui şi slujbele din Săptămâna Mare (deniile) la mănăstire. Nu doar vieţuitorii aşezământului participă, ci mulţi din oamenii locului precum şi pelerini din diverse colţuri ale ţării. Ouăle vopsite roşii în Joia Mare sunt apoi duse la Altar spre a fi sfinţite. Românii simt nevoia şi îşi doresc bucuria de a avea mâncarea tradiţională de sărbători sfinţită de Har. Fiorul bucuriei pătrunde astfel atât de Crăciun cât şi de Paşte în casele oamenilor.

Dacă tranziţia României spre valorile occidentale a dus la preluarea iepuraşului de Paşte ca simbol, deşi acesta nu se regăseşte în cultura autohtonă, din fericire, în ciuda importului de false valori, iepuraşul nu a reuşit cu adevărat să se impună ca tradiţie autentică pentru creştinismul ortodox. Cutumele tradiţionale şi religioase păstrează aşadar, cu izul lor de vechime, o dimensiune constantă a sufletului românesc rămas încă nepervertit.

Dacă în lumea oraşului, care poartă amprenta televiziunii şi împrumutului, autenticul românesc se disipează în multitudinea de oferte pseudo-tradiţionale, în sânul munţilor, în locuri ferite şi retrase ca cel de la Şinca Veche, tradiţia cu obiceiurile pur româneşti este la ea acasă. Atâta timp cât românul păstrează un repozitar de valori naţionale strâns legate de ortodoxie, valoarea simbolurilor împrumutate (precum iepuraşul de Paşte) va rămâne superficială.

Să ne bucurăm aşadar că există undeva în sufletul nostru, un loc care vibrează la chemarea tradiţiei. Mulţi orăşeni pleacă din jungla oraşului cu prilejul sărbătorilor tocmai pentru a simţi şi trăi cu adevărat Crăciunul, Paştele, Pogorârea Duhului Sfânt sau Adormirea Maicii Domnului, într-un mod cât mai real şi mai nepervetit cu putinţă.

Umilele locaşe de cult ale ortodoxiei ce străjuiesc credinţa din locuri uitate de lume, păstreză obiceiurile şi tradiţiile străvechi la fel de grăitoare pentru românul de azi cum au fost şi pentru românul secolelor trecute. Nu ne rămâne decât să gustăm autenticul şi să apreciem valorile ortodoxiei şi folclorului românesc pentru ce au mai frumos!