Asezamantul de la Sinca Veche, unul din putinele proiecte de arhitectura ecologica din tara

Arhitectura ecologică pătrunde cu paşi mici şi încă nesiguri în România, deşi s-a dovedit o tendinţă cât se poate de puternică în alte părţi ale Europei. Drumul de la natural spre artificial (sinonim de multe ori cu „rapid” şi „convenabil”), este mult mai greu se pare de refăcut în sens invers, de la artificial la natural. Casele noastre şi proiectele arhitecturale mari se fac mai ales pe baza unor materiale moderne precum PVC, plastic, BCA, polistiren şi multe altele, şi prea puţin cu materiale naturale la îndemână, folosite de strămoşii noştri: piatră, lemn şi pământ.

Există doar câteva proiecte de arhitectură ecologică în desfăşurare în România, dintre care se remarcă cel de la Şinca Veche realizat la iniţiativa şi prin eforturile Fundaţiei Ortodox-Culturale „Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, şi proiectul de case naturale de la Tărtăşeşti, şi acesta în curs de realizare. Prin arhitectura ecologică se aspiră la promovarea unei vieţi mai sănătoase, o re-confirmare a tradiţiei prin mijloace moderne şi o revenire a tradiţionalului în viaţa de zi cu zi.

În trecut, pe teritoriul României, principala sursă de materia primă o constituiau întinsele păduri de fag şi stejar. Totuşi arhitectura populară românească se sprijină deopotrivă pe piatră, şi chirpici (pământ bătut sau amestecat cu paie). În tradiţia arhitecturală, coordonatele fundamentale sunt aşadar cele naturale. Bordeiul reprezintă astfel una dintre cele mai elementare forme de adăpost, cu o vechime ce se pierde în zorii omenirii. Bordeie au fost descoperite şi reconstituite în numeroase alte părţi ale lumii, în Elveţia (casa subterană din Vals, sau casa acoperită de pajişti) sau în Iran (casele din peşteri).

Răcoros vara şi bine izolat termic iarna, bordeiul românesc se înscrie şi el în tradiţia locuinţelor subterane cu rădăcini în preistorie. Astăzi, doar prin arhitectură ecologică mai poate fi recreat acest tip de habitat, deopotrivă practic şi pitoresc.

Vizitând ansamblul de la Şinca Veche, turistul sau pelerinul rămâne surprins de cât de bine este evidenţiat frumosul natural, prin mijloace la fel de naturale. Pe lângă bisericile rupestre, care constituie principala atracţie turistică a zonei, există pe dealul Pleşu, şi un sit arheologic al unei aşezări dacice din secolele IV-III î.Hr. Aici au fost excavate în anii 1970, locuinţe tradiţionale şi bordeie dacice. Din dorinţa de a recrea un model de habitat autohton şi autentic, a fost construit la Şinca Veche un bordei care sparge tiparele pitorescului.

Conform cu normele arhitecturii ecologice, bordeiul acesta a fost construit din fibră de sticlă şi pământ, acoperite cu pătură de iarbă. Când pătrunzi înăuntru, călătoreşti parcă în timp, într-un spaţiu care ar fi greu de imaginat pentru omul modern obişnuit cu apartamentul de beton şi ciment. Autenticul ne vorbeşte prin formele naturale de creaţie, dar revenirea la materialele tradiţionale ale strămoşilor pare o încercare supra-firească pentru metropolitanul de astăzi.

Împădurirea dealului Pleşu este de asemenea remarcabilă la Şinca Veche, iar pe potecile mărginite de împletituri de alun, călătorul se odihneşte la locuri de popas, la fel de naturale şi încântătoare ca toate elementele ansamblului din zonă. Impresionant este şi schitul de maici ce adăposteşte moaştele Sf. Nectarie din Eghina. Lemnul predomină în construcţie, dând impresia nu doar de natural, ci inspirând o pioşenie sacră.

Tocmai naturaleţea şi spiritul, numit prin modernism, „ecologic”, reconfirmă şi definesc tradiţia. Divinitatea îi apare sufletului în concordanţă cu naturalul, cu viaţa neschimbată şi netransformată de civilizaţie. Faptul că se aspiră la o schimbare de paradigmă în arhitectura lumii moderne, trădează preocuparea, poate încă inconştientă, că drumul artificialului ne îndepărtează de ceea ce suntem, şi ceea ce ar trebui să fim cu adevărat, conform cu planul creaţiei noastre...