Pelerin la Sinca Veche

Aşezată chiar în centrul ţării, acolo unde Ţara Bârsei se învecinează cu Ţara Făgăraşului, Şinca Veche se încadrează firesc traseelor turistice şi pelerinajelor. Însăşi conceptul de pelerinaj emană un fel de subtilitate spirituală. Prin călătorie, omul tinde şi aspiră firesc spre îmbogăţirea sufletească, inerentă expunerii la situaţii cu specific cultural, etnic, artistic sau religios. Şi locurile de pelerinaj corespond cel mai adesea acestor diferite faţete ale călătorului.

Şinca Veche ilustrează perfect multi-dimesionalitatea unui loc de pelerinaj, întrucât conţine toate elementele care fascinează şi încântă deopotrivă pe călător: natură paradisiacă, valoare istorică, bogăţie geologică şi ecologică, unicitate sau specific local şi mai ales spiritualitate. Se justifică aşadar de ce ansamblul de pe dealul Pleşu exercită o adevărată fascinaţie pentru pelerinii din ţară şi turiştii din străinătate. Mănăstirea rupestră, situl dacic, parcul ecologic, vatra monoliţilor, schitul Sf. Nectarie, toate emană farmec, profunzime şi mai ales o chemare irezistibilă.

Din orice colţ al ţării aţi călători spre Şinca Veche, vă puteţi transforma drumul într-o „căutare de comori”. Din capitala ţării spre inima Ţării Făgăraşului, pelerinul poposeşte la Curtea de Argeş, să simtă suflul istoriei într-una dintre cele mai frumoase mănăstiri ctitorite vreodată în Ţara Românească. Privind la crestele Făgăraşului veţi urca poate spre lacul Vidraru, şi veţi cuteza să înaintaţi pe meterezele fortăreţei naturale a Carpaţilor. Cu suflarea tăiată veţi privi abruptul pitoresc al prăpăstiilor, şi sufletul vi se va bucura de liniştea munţilor. În creasta Făgăraşului, răcoriţi-vă privirile în verdele de smarald al lacului Bâlea, înainte de a coborî spre plaiurile mai domoale ale Transilvaniei.

Pentru căutătorii de „bogăţii” ortodoxe, chiar la poala munţilor, străjuiesc două minunate aşezăminte monahale ce fac cinste credinţei noastre: mănăstirea de maici de la Cârţişoara şi străvechea mănăstire brâncovenească de la Sâmbata de Sus. În linie parcă sunt aşezate Cârţişoara, Sâmbăta, Şinca Veche, ca o salbă la baza munţilor, în locuri ferite, în leagăn de verdeaţă, sub streaşina munţilor.

Şi de pe alte plaiuri se poate coborî pelerinul spre Şinca, călătorind dinspre Ardeal spre Bărăgan şi spre Dobrogea. De urmaţi drumurile sinuoase şi împădurite ale Harghitei şi Covasnei, sau de traversaţi inima ţării dinspre Satu-Mare şi Cluj, veţi avea prilejul de a remarca diversitatea culturală a aşezărilor, rezultată din coabitarea seculară a mai multor minorităţi. Străvechea cetate a Sighişoarei este un exemplu mai mult decât nimerit, căci frumuseţea barocă a zidurilor de piatră vă va răsări în minte când privirea va contempla sălaşuri mai umile, dar nu mai puţin frumoase.

Comparaţiile culturale sunt specifice fiecărei călătorii. Poate că după agitaţia aglomeraţiilor urbane, poate că după opulenţa muzeelor, caselor memoriale şi cetăţilor medievale, veţi aprecia într-un mod subtil şi mai personal, simplitatea aşezământului de la Şinca Veche. Se poate oare ca o mănăstire rupestră săpată cu dalta şi ciocanul, din devoţiune şi dăruire, să se măsoare cu ambiţia arhitectonică a unei catedrale gotice? Arhitectonicul medieval impresionează prin amploare şi împietrire, pe cînd o mănăstire rupestră vorbeşte inimii vizitatorului la un nivel mult mai sensibil.

Poate că apartenţa la credinţa ortodoxă crează o subiectivitate personală în reacţia sufletească pe care o avem când pătrundem într-un străvechi locaş de cult românesc, sau într-un ancestral bordei dacic. Dar oare nu ne simţim mai ocrotiţi şi mai aproape de divin şi de natură, într-un cadru simplu dar primitor, decât într-o catedrală rece, cu valoare istorică şi culturală, dar care poartă prea greu praful veacurilor?

Cu siguranţă, eternul istoric şi credinţa la Şinca Veche le vom simţi altfel decât vechimea culturală în cetatea Sighişoarei...