Turismul ecumenic si valoarea lui pentru suflet

Mănăstirile sunt sufletul turismului ecumenic din România. Cu siguranţă ortodoxia are ca trăsătură definitorie cultul moaştelor şi pelerinajul ca forme de primenire sufletească pentru omul de rând. Prin locaţia sa în Ţara Făgăraşului, mănăstirea rupestră de la Şinca Veche şi actualul locaş de cult, schitul Sf. Nectarie, se înscriu într-un circuit mai larg pentru pelerinii ce vizitează zonele Braşov, Făgăraş şi Sibiu.

Deşi aceste zone au fost profund marcate cultural de prezenţa minorităţilor, împrejurimile fostelor burgurilor medievale adăpostesc valori inexprimabile de cultură, tradiţie ortodoxă şi viaţă spirituală.

Şinca Veche, Sâmbăta de Sus şi Cârţişoara, iată doar trei dintre mănăstirile de la poalele Făgăraşului care atrag mii de vizitatori în fiecare an. Din punct de vedere cultural, se remarcă dintre acestea Sâmbăta de Sus, ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu, şi adevărată comoară a arhitecturii bizantine. La rândul său, Şinca Veche atrage vizitatorii mai ales prin istoria arhaică, prin fascinta mănăstire din grotă şi prin varietatea de elemente ale complexului: monoliţi, sit dacic, castru roman şi schit ortodox.

Nevoia de pelerinaj creştin este adânc înrădăcinată în subconştientul românului. Spre mănăstiri ca locuri binecuvântate se îndreaptă gândul omului când are nevoie de ajutor în vreo năpastă. Pe cât de diversă este existenţa umană, pe atât de variată va fi deci rugăciunea.

Totuşi, vizitând locuri precum Şinca Veche, atât de simple şi totuşi atât de adânc purtătoare de semnificaţii, mulţi oameni încep să perceapă un sens mult mai profund al „turismului ecumenic”, acela că „rugăciunea de cerere nu e totdeauna rugăciune adevărată”. Fericiţi sunt cei care într-un pelerinaj religios află puterea rugăciunii mute, deplinătatea rugăciunii de slavă, pacea şi împăcarea ce cuprind sufletul care înţelege că Domnul toate trebuinţele ni le cunoaşte.

În grota de la Şinca Veche, credinciosul se simte natural reverenţios şi umil, făcând negreşit comparaţia involuntară între „cazna” proprie şi efortul anevoios al săpării unei biserici, din dragoste de Dumnezeu şi dăruire totală a vieţii personale.

Mulţi călători porniţi în pelerinaje caută o povaţă, un sfat de la cineva mai sfânt sau mai credincios. Unii pelerini spun că după închinarea la moaştele Sf. Nectarie din Eghina, ocrotitorul schitului de la Şinca Veche şi-au aflat răspuns frământărilor, soluţie problemelor celor mai grele şi tămăduire suferinţelor trupeşti şi sufleteşti.

Un alt element ritualic pentru fiecare pelerinaj este legat de izvoarele sfinte de lângă mănăstiri sau de apa sfinţită prin slujbe ortodoxe. Românii poartă adânc în suflet credinţa că apa sfinţită curăţeşte casa de cele rele, alină durerile şi alungă boala. Astfel, pelerinul duce cu el acasă puţină apă cu puteri miraculoase şi o mare nădejde.

Ce descoperim însă la final de drum, când pelerinajul s-a încheiat? Dincolo de valenţele turistice, de dorinţa personală de a vedea frumosul închinat lui Dumnezeu, oamenii rămân cu ferma convingere că au săvârşit ceva bun şi luminos pentru ei şi familiile lor. O vizită la o mănăstire se dovedeşte astfel mult mai mult decât o lecţie de istorie, un prilej de a admira o capodoperă de arhitectură şi artă bizantină, devenind o căutare proprie, fie că suntem sau nu conştienţi de ea.