Si zapada acopera lin potecile de la Sinca Veche

Liniştea pare şi mai deplină iarna, la Şinca Veche. Pădurea acoperită de zăpadă, potecile pierdute sub albul curat, copacii goi, îmbrăcaţi în zahăr de promoroacă, întregul piesaj respiră în adormire. Liturghisirea naturii este acum tăcută, deşi nu mai puţin frumoasă. Schitul se iveşte dintre copaci, nemaifiind acoperit de verdeaţă, iar clopotul răsună parcă şi mai sonor în văzduhul îngheţat.

Există o fundamentală nemişcare în peisajul de iarnă, iar o clopotniţă de biserică prefigurată pe cer are parcă darul să reducă impresia îngheţată pentru cel ce admiră peisajul. Aşezământul de la Şinca Veche are o frumuseţe aparte în anotimpul rece, şi deşi mai greu de vizitat, rămâne o destinaţie de pelerinaj remarcabilă în zona Braşovului.

Şi totuşi, dincolo de frumuseţea de basm a iernii, vieţuirea în mănăstirea din grotă sau în chiliile modeste ale călugărilor din vechime va fi fost o grea încercare. De-a lungul secolelor de slujire ortodoxă în adâncimea dealului Pleşu, greutăţile vor fi venit deopotrivă de la lume şi de la natură.

Izvorul cu siguranţă va fi îngheţat iarna, drumul va fi fost de multe ori troienit, făcând accesul aproape imposibil, merindele vor fi fost puţine şi umile, iar flacăra credinţei va fi fost cea mai mare căldură pentru călugării vieţuitori la Şinca Veche. Rudimentarul şi austerul prin simplitate vor fi fost cu atât mai pregnante în anotimpul rece.

Omul zilelor noastre, obişnuit în confortul vieţii sale moderne, uită prea ades asemenea consideraţii. Adversitatea vieţuirii în mijlocul naturii, pe timpul iernii, reprezintă unele dintre aspectele cele mai îndârjite ale vieţii monahale, ascetice. Nevoinţele acestea ne dau de asemenea măsura credinţei, a acceptării totale a lui Hristos...

În atmosfera aceasta îngheţată întâmpinau călugării Crăciunul, slujeau Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi marea slujbă a Bobotezei, cu sfinţirea apelor. Comunitatea creştină din zona Şinca Veche va fi contribuit la susţinerea mănăstirii, dar în vremurile trecute, mijloacele erau de multe ori puţine, iar jugul austro-ungar apăsa uneori prea greu pe umerii oamenilor.

Deşii, iarna aduce un farmec aparte în natură şi bucură inimile oamenilor, totuşi, păşind pe potecile reci, de la Şinca Veche, nu se poate să nu simţi prezentul şi trecutul ca a „filei două feţe”. Frumuseţea austeră prin simplitate a bisericii rupestre se completează antagonic de răceala anotimpului ce va fi făcut viaţa monahală mult mai grea decât ne-o putem noi imagina astăzi.

Cu ochii la strălucirea zăpezii şi la trunchiurile negre ale pădurii, să înălţăm aşadar o rugăciune de mulţumire şi de recunoştinţă pentru cei care au sfinţit pământul acesta prin însăşi existenţa lor de zi cu zi, prin nevoinţa trupului, prin căldura credinţei şi prin dăruirea totală lui Hristos, şi prin Hristos oamenilor!

Copyright foto:

fotozone.ro (http://www.adibontea.com/tag/foto/)

Anca Negoescu