Pestera ca adapost si loc de rugaciune

 În zorii umanităţii, peşteră a fost forma cea mai comună de adăpost primar, dar şi locaş ritualic deopotrivă. De-a lungul mileniilor, valoarea de habitat s-a pierdut parţial, păstrându-se rolul ritualic mai pregnant. Peştera sau, mai bine zis, grota de la Şinca Veche, ce a adăpostit timp de peste cinci veacuri o mănăstire ortodoxă, reflectă cât se poate de bine dubla valență a adăposturilor subterane.

De-a lungul vecurilor, cu fiecare năvălire a popoarelor migratoare, romanii se retrăgeau în adâncul codrilor, în munţi şi în peşteri, părăsindu-şi locuinţele şi avutul. Copii, femei, bătrâni şi vite luau calea codrului, mai ales când bărbaţii erau la oaste, luptând. Oamenii părăseau localităţile mai expuse pentru a căuta refugiu în peşteri, iar când urgia se domolea reveneau în vechea matca, încercând să reînnoade iţele unei culturi de prea multe ori rupte.

Tot ca adăpost a slujit şi mănăstirea rupestră de la Şinca Veche, în perioada prigoanei creştinismului ortodox, la porunca împărătesei Maria Teresa, a Austro-Ungariei.

Călugării vieţuitori la Şinca Veche au păstrat candela ortodoxiei aprinsă, servind drept model de rezistenţă alături de alţi fraţi monahi, arşi de vii, în locaşuri de cult, de armatele şi tunurile lui Bucov. Peştera din adâncul dealului Pleşu a fost o binecuvântare şi un adăpost îngăduit de Dumnezeu pentru ca românii să dăinuiască întru credinţa lor.

Sacralitatea grotei de la Şinca Veche se pierde în negura timpului. Locul mai este cunoscut sub numele de Templul Ursitelor, şi dată fiind proximitatea unei aşezări dacice în zonă, se presupune că strămoşii noştri ar fi avut un locaş de cult subteran aici.

Există şi alte peşteri cu o lungă istorie ritualică pe teritoriul ţării noastre. Prima dintre bisercile ortodoxe din România a fost descoperită într-o peşteră: la Basarabi (jud. Constantă), unde se presupune că a slujit însuşi Sfântul Apostol Andrei.

Spaţiul subteran scobit potenţează prin geologie, rezonanţă şi structura desfăşurarea ritualurilor sacre. Din acest punct de vedere putem lesne spune că biserica recrează spaţiul boltit al peşterii.

Cât de amplu se vor fi înălţat în cântare de slava glasurile călugărilor slujitori la Şinca Veche...; peştera camuflează, adăposteşte şi ascunde, dar şi amplifica deopotrivă, prin ecou...

Intrând cu reverenţă şi smerenie în bisericile din grota, se cuvine să rememorăm în cuget frumuseţea canturilor ortodoxe ce vor fi răsunat cândva în tainiţele pământului.

Trecerea de la peştera la templu, s-a făcut treptat, de-a lungul a sute de ani, dar omul continuă să reclădească cu mijloacele civilizaţiei aceleaşi coordonate ancestrale de trăinicie şi ocrotire. Şi asta fiindcă, trăsăturile acestea corespund nevoilor fundamentale ale omului de pretutindeni...