Padurea, adapost si prieten pentru roman!

Multe locuri minunate și binecuvântate are țărișoara noastră, și mult recunoscători se cuvine să fim pentru ele. Ansamblul de la Șinca Veche trezește în sufletul călătorului nostalgii străbune, din alte timpuri... Așezarea ferită, umbra pădurii înconjurătoare, adăpostul peșterii precum și retrasul locaș de cult, Schitul Sf. Nectarie, evocă un sentiment de securitate, de adăpost și de permanență prin comuniune cu natura!

Cultura noastră populară și istoria au înregistrat numeroase retrageri ale omenescului în organic și vegetal, ca principală modalitate de conservare a comunității. Vastele păduri ale plaiurilor noastre au servit drept adăpost pentru întregi comunități sătești, alungate din vetrele lor de civilizație, de diverse amenințări: popoare migratoare (huni, tătari, goți și vandali), sau ulterior de stăpâniri străine ce au râvnit la pământurile noastre.

Folclorul românesc abundă de istorii, balade și doine bătrânești despre haiduci, viețuitori ai codrului, despre oameni cutezători ce s-au făcut frați ai codrului și au trăit după legile lui, întru libertate. Deși cu siguranță nu este un exemplu singular, este demn de amintit momentul abandonării satului Șinca Veche de către 83 de familii românești de credință ortodoxă, și refugierea lor în pădurile de la poalele Făgărașilor.

Retragerea în natură, și pierderea urmelor lor, a fost răspunsul ce l-au dat acești vașnici țărani, asupritorilor austro-ungari care nu doreau să le răpească numai țara ci și credința, și deci viața cea veșnică. În adâncul pădurilor, au întemeiat locuitorii de la Șinca Veche, un sat nou, Șinca Nouă, reînnoindu-și tradiția și existența la adăpostul naturii.

Ansamblul mănăstirilor rupestre de la Șinca Veche confirmă prin toate elementele sale naturale, etnografice și cultice, această tendință de reorganizare a forțelor umane materiale și spirituale sub oblăduirea a ceva mai măreț și mai atotcuprinzător decât ființa individuală.

În codri, în măreția dealurilor și în sălbăticia munților se regăsește de fapt o importantă constantă a sufletului româmesc și inevitabil a credinței ortodoxe. Specific tocmai creștinismului bizantin este această convingere lăuntrică a ființei că natura este o manifestare în primul rând a divinității, și deci, omul căutând adăpost, unde se poate refugia mai bine decât la sânul Domnului?

Orice pelerin orotodox ce se abate pe la Șinca Veche va percepe această dimensiune de refugiu absolut și de siguranță dată de ocrotirea lui Dumnezeu într-un loc precum mănăstirile rupestre. Astfel, dincolo de monumentala lor valoare istorică şi culturală, bisericile rupestre marchează bucuria retragerii întru rugăciune şi ocrotire într-un mic colţ de rai.

Încercata noastră istorie confirmă faptul că românii şi-au însuşit puterea de regenerare tocmai din sursa infinită a naturii, a pădurii care se înnoieşte şi se primeneşte an de an!