Maretii alpine pe culmile Fagarasului, leaganul transhumantei

Peisajul ce se deschide privirii de pe înălţimile dealului Pleşu este frumoasa alternanţă a plaiului mioritic: culmi împădurite, creste înalte, văi adânci şi umbroase şi o mare seninătate. Pecetea locurilor o poartă însă şi oamenii Ţării Făgăraşului, pentru care transhumanţa este un mod de viaţă, un ritm de trecere şi doar la urmă o ocupaţie.

Păstoritul este cea mai veche îndeletnicire românească, iar ciobanul este prin definiţie, elementul definitoriu pentru ocupaţia principală din satul transilvan. Ţara Făgăraşului are o lungă tradiţie a oieritului şi meşteşugurilor adiacente: prelucrarea lânii, ţesutul şi vopsitul covoarelor, tăbăcitul pieilor etc.

La Şinca Veche, ca şi în celelalte părţi ale Ţării Făgăraşului, primăvara, în mai, turmele satului pornesc spre locurile de păşunat prestabilite. Păstorii îşi poartă turmele pe coastele Făgăraşului, continuând tradiţiile milenare, şi vieţuind după nişte ritmuri complet necunoscute omului modern. Nimic nu este modern în mişcarea aceasta înspre şi dinspre munte care defineşte transhumanţa. Este o permanenţă întru eternitate parcă, ce şi-a pus amprenta asupra întregii culturi româneşti.

Turmele pornesc spre munte la începutul lunii mai şi rămân la stână până la prima zăpadă. Vremea este mai aspră pe înălţimile Făgăraşului, şi la începutul lunii septembrie, păstorii se coboară către sate. Produsele lactate, lâna şi pieile sunt transporate în sat în timpul verii, fiind prelucrate sau comercializate după nevoi şi obiceiuri. În timpul iernii, era frecvent pentru ciobanii mai înstăriţi să se asocieze câte doi sau trei şi să pornească cu turmele spre Bărăgan sau în Banat.

Există şi rezervaţii naturale în masivul Făgăraş unde păstoritul nu este permis, pentru ocrotirea speciilor rare de vegetaţie. Acesta este şi cazul cu rezervaţia naturală Bâlea Lac, unde accesul turmelor de oi este strict interzis. Zona aceasta are şi cea mai mare pondere turistică de pe Transfăgărăşan.

Dincolo de aspectele practice ale transhumanţei pe coastele Făgăraşului, transhumanţa şi-a pus amprenta asupra civilizaţiei Ţării Făgăraşului, cu obiceiurile, gastronomia, meşteşugurile şi spiritualitatea sa. Din punct de vedere al continuităţii, păstoritul este o ocupaţie ancestrală moştenită de la strămoşii daci care a modelat spiritual românesc într-un mod specific.

În Şercaia, Sâmbăta, Cârţişoara, Viştea, Şinca Veche, Şinca Nouă şi în multe alte localităţi ale Ţării Oltului, sunetul fluierului, doina din bătrâni sau balada Mioriţa au conotaţii particulare. Sufletul românesc le cunoaşte şi vibrează după ele într-un fel aparte şi greu de exprimat în cuvinte.

Esenţa transhumanţei şi efectul ei asupra sufletului românesc este greu de sintetizat şi expus unui necunoscător. Astfel românul înţelege măreţia unui peisaj (muntele abrupt), în completare cu o mişcare ancestrală către şes şi invers, în fluxul şi refluxul păstoritului, dar o descifrează cu inima nu cu mintea!

Peisajul ce se deschide privirii de pe înălţimile dealului Pleşu este frumoasa alternanţă a plaiului mioritic: culmi împădurite, creste înalte, văi adânci şi umbroase şi o mare seninătate. Pecetea locurilor o poartă însă şi oamenii Ţării Făgăraşului, pentru care transhumanţa este un mod de viaţă, un ritm de trecere şi doar la urmă o ocupaţie.

Păstoritul este cea mai veche îndeletnicire românească, iar ciobanul este prin definiţie, elementul definitoriu pentru ocupaţia principală din satul transilvan. Ţara Făgăraşului are o lungă tradiţie a oieritului şi meşteşugurilor adiacente: prelucrarea lânii, ţesutul şi vopsitul covoarelor, tăbăcitul pieilor etc.

La Şinca Veche, ca şi în celelalte părţi ale Ţării Făgăraşului, primăvara, în mai, turmele satului pornesc spre locurile de păşunat prestabilite. Păstorii îşi poartă turmele pe coastele Făgăraşului, continuând tradiţiile milenare, şi vieţuind după nişte ritmuri complet necunoscute omului modern. Nimic nu este modern în mişcarea aceasta înspre şi dinspre munte care defineşte transhumanţa. Este o permanenţă întru eternitate parcă, ce şi-a pus amprenta asupra întregii culturi româneşti.

Turmele pornesc spre munte la începutul lunii mai şi rămân la stână până la prima zăpadă. Vremea este mai aspră pe înălţimile Făgăraşului, şi la începutul lunii septembrie, păstorii se coboară către sate. Produsele lactate, lâna şi pieile sunt transporate în sat în timpul verii, fiind prelucrate sau comercializate după nevoi şi obiceiuri. În timpul iernii, era frecvent pentru ciobanii mai înstăriţi să se asocieze câte doi sau trei şi să pornească cu turmele spre Bărăgan sau în Banat.

Există şi rezervaţii naturale în masivul Făgăraş unde păstoritul nu este permis, pentru ocrotirea speciilor rare de vegetaţie. Acesta este şi cazul cu rezervaţia naturală Bâlea Lac, unde accesul turmelor de oi este strict interzis. Zona aceasta are şi cea mai mare pondere turistică de pe Transfăgărăşan.

Dincolo de aspectele practice ale transhumanţei pe coastele Făgăraşului, transhumanţa şi-a pus amprenta asupra civilizaţiei Ţării Făgăraşului, cu obiceiurile, gastronomia, meşteşugurile şi spiritualitatea sa. Din punct de vedere al continuităţii, păstoritul este o ocupaţie ancestrală moştenită de la strămoşii daci care a modelat spiritual românesc într-un mod specific.

În Şercaia, Sâmbăta, Cârţişoara, Viştea, Şinca Veche, Şinca Nouă şi în multe alte localităţi ale Ţării Oltului, sunetul fluierului, doina din bătrâni sau balada Mioriţa au conotaţii particulare. Sufletul românesc le cunoaşte şi vibrează după ele într-un fel aparte şi greu de exprimat în cuvinte.

Esenţa transhumanţei şi efectul ei asupra sufletului românesc este greu de sintetizat şi expus unui necunoscător. Astfel românul înţelege măreţia unui peisaj (muntele abrupt), în completare cu o mişcare ancestrală către şes şi invers, în fluxul şi refluxul păstoritului, dar o descifrează cu inima nu cu mintea!

Copyright foto:

Andrei69

http://dumitrelmarius.blogspot.com