Legenda haiducului Balan la Sinca Veche

Bisericile din grotă reprezintă cea mai mare atracţie în ansamblul cultural de la Şinca Veche. Mii de turişti şi pelerini vin în fiecare an să viziteze acest loc binecuvântat. Dar puţini oameni îşi amintesc de faptul că grota de la Şinca Veche mai e cunoscută, în satele din jur, ca Grota Haiducului. Istoria mănăstirii din grotă şi cea a haiducului nu se suprapun istoric, ci doar se desfăşoară în acelaşi spaţiu.

 Mănăstirea aceasta străveche a fost părăsită timp de mai mult de două secole, şi redescoperirea ei se datorează unor extraordinare eforturi culturale depuse de Fundaţia Ortodox-Culturală „Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”. Dar cândva prin anii 1930, peştera ajucat rol de adăpost, încă o dată, pentru un personaj a cărui amintire se păstrează doar în memoria câtorva localnici: haiducul Bălan.  

Haiducul, ca personaj simbolic de istorie şi legendă, are în fondul folcloric o aură de romantism, de vitejie şi bravură. Haiducul este prin excelentă apărătorul săracilor, cel care nu se sfiieste să facă dreptate cu arma. Prezenţa haiducilor în peisajul românesc este total justificată psihologic de împilarea claselor de la baza societăţii atât în Ardeal, cât şi în celelalte ţări românesti.

Balade şi doine despre haiduci se cântă încă în popor, iar unele din cântecele bătrâneşti au fost compuse chiar de cei pe care îi cântă. De obicei asociem haiducii cu lumea feudală, cu timpurile din vechime. Haiducul Bălan de la Şinca Veche este un haiduc al timpurilor noastre, a cărui poveste este specifică Tării Făgăraşului. Oamenii spun că s-a revoltat împotriva lumii, şi s-a retras pe dealul Pleşu, fugind de autorităţi.

Oamenii locului îl hrăneau pe Bălan, fiindcă era om bun. Fura de la bogaţi şi dădea la săraci, după legea haiducească. Se pare că în grota de la Şinca a şi găsit adăpost şi refugiu. Îşi mai amintesc oamenii şi de vocea lui frumoasă, căci haiducului Bălan mult îi plăcea să cânte. Oamenii din Ţara Făgăraşului păstrează încă balada haiducului Bălan, care face parte din folclorul zonei şi e prilej de mândrie.

Haiducul Bălan a găsit mai mult decât adăpost la Şinca Veche; potrivit tradiţiei „codrul-i frate cu românul”, căci natura oferă o multitudine de posibilităţi şi de refugii. „Povestea” lui Bălan devine aşadar o altă pagină din istoria ansamblului de la Şinca Veche, demonstrând încă o dată că valenţele unui loc sunt mult mai numeroase şi mai profunde decât apar la primă vedere.

În zilele noastre, nu se mai aude despre haiduci la Şinca Veche, deşi grota, cu mănăstirile rupestre fascinează tot mai mulţi călători. Ecouri de tradiţie răzbat din turismul local, cu pensiuni ce poartă nume pitoreşti şi evocatoare, precum „Grota Haiducului”. Nici în alte părţi ale României, nu se mai vorbeşte despre haiduci... S-au dus odată cu „anii gloriei lor”...

Culegătorii de folclor doar mai izbutesc să dezgroape legende, să reactualize cântece bătrâneşti şi să primenească într-un fel cu totul nou, o ramură a culturii populare ce dispare încet încet din viaţa noastră. Povestea haiducului Bălan pe care l-am evocat sumar în rândurile de mai sus, poate uşor deveni motiv de cugetare pe marginea evoluţiei folclorice pe meleagurile româneşti.

Cu tristeţe băgăm de seamă, că tendinţele moderne ne conduc către o ruptură abisală de cultura populară. Şi deşi purtăm în noi, fărâma de apartenentă la o paradigmă de care ţin şi codrul, şi haiducii, şi naiul şi roata olarului, constiinţa noastră de toate zilele nu mai cuprinde nimic dintre acestea.

Trebuie aşadar să ne luptăm pentru ca sufletul popular, tradiţia istoriei orale şi sacrul din existenţele noastre să nu dispară!

Sursa imagini:

Haiduc_115: Coltul adevarului

Haiduc_400: Coltul adevarului