Dor de EMINESCU....

Înainte de ziua marelui Eminescu și în totală disonanță cu zgomotul de la București, o poezie a doamnei Maria Bâgiu, fondatoarea Fundației Ortodox Culturale "Maica Sfântă - Bucuria Neașteptată", din volumul de poezii „Memoria unui suras“ apărut în anul 2000 la Editura Fundației PRO.

DOR DE EMINESCU

Eminescu pentru noi a devenit

O stare de spirit a devenit.

I-am uitat chipul și trupul

chinuit, ca să-l păstrăm

întreg precum era și este.

 

Ni s-a prelins în suflet

ca o vrajă și miraculos

lucrează asupra fiecăruia,

făcându-ne ceea ce suntem.

 

Ne-a învățat că a te naște

statornicește un destin,

că viața mai nimic nu-nseamnă

de nu-i un ideal deplin, iar

moartea nu-i, nicicum, ce pare

și-n demnitate s-o primim,

că nu-i decât eliberare.

 

Cu el am deprins a asculta

simfonia stelelor, codrul și

izvoarele, vânturile, valurile,

furtuna și liniștea, trăirea

am deprins a asculta, a asculta.

 

Când altora le era imposibilă

înțelegerea și cunoașterea

depășindu-le mărginirea,

Eminescu scruta cu mintea sa

facerea și desfacerea

vorbindu-ne în versuri

despre nașterea și moartea:

stelelor, sorilor, luceferilor.

 

Pentru el cerul nu era

doar locul unde să cauți,

să cauți cu privirea astrele,

ci fereastra deschisă spre

alte universuri paralele,

spre alte lumi celeste,

spre alte înțelesuri și

cunoașteri a ceea ce este.

 

Infinitul în spațiu și timp

nu mai era pentru el o taină,

Dumnezeu subțiase privirii

sale, nepătrunsa-i haină.

 

 

Eminescu ne-a-nvățat ce-i dragostea

cu care vorbe s-o rostim, de ce

s-ascunde-n lutul pieritor dorința

și sufletul nemuritor iubim.

 

Nu sunt cuvinte mai alese

și nici mai tainică șoptire,

nu e trăire mai adâncă

și nici mai mare nălucire

ca-n versul său duios și dulce

rostit cu buze-nsângerate.

 

Din nici un ochi n-a curs vreodată

o lacrimă mai cristalină,

mai mare, mai adevărată,

cum slobozit-a sa lumină.

 

Căci nimeni altu nu știut-a

să ne învețe ce-i iubirea,

cu câte lacrimi se plătește

și cum se strigă fericirea.

 

Neîntrecut cântat-a dragostea

slăvind-o-n imn și-n rugăciune,

lăsându-ne muți pe vecie, când

încercăm în vorbe o spune.

 

Eminescu firesc și simplu

ne-a pus în inimă poporul,

trecutu-i glorios cântat-a

prefigurându-i viitorul.

 

În adevăr și în iubire

s-a așezat cu a sa viață,

ne-nțelegând ce e trădarea,

nevrând să-și schimbe a sa față.

 

De Dumnezeu vorbitu-ne-a-n

graiul pământului și cerului

s-audă și cei din morminte

și fiii viitorului, ai neamului.

 

S-a așezat cu noi la masă,

vegheat-a nopțile cu noi,

ne-a plâns obida și năpasta,

deschis-a orizonturi noi.

 

În basme și-n scrisori tradus-a

simțirea neaoș românească,

făcându-ne frate cu codrul,

cu iarba care sta să crească,

cu munții, mările, izvoarele.

 

 

Pe toți robit-a cu al său verb

și ne-a impus tiparele în care

să trăim mai demn, mai drept.

 

Ne este dor de Eminescu,

cum chiar de noi ne este dor.

 

Căci noi trăim mereu cu tine

și tu cu noi vei fi mereu;

ne este dor de Eminescu

cum dor avem de Dumnezeu.

 

Într-o iubire adevărată,

trăită aicea pe pământ

răsare dor de Eminescu,

de minunatul său cuvânt.

 

Când stelele privim pe cer

și ne lucesc în ochi luceferi

ne amintim, parcă a fost ieri

al nopților șir de petreceri

în care somnul nu te-ajunge

și visele îți dau târcoale,

durerea inima ți-o frânge

cu lacrimi grele-ncet vei plânge

al neamului tribut de sânge,

neliniștea Măriei Tale.

 

De vom intra încet în codru

și-om auzi a frunzei tânguire

ne-om aminti c-ai fost mai mândru

decât va fi vre-o altă fire.

 

De pașii ne-or purta în treacăt

acolo unde marea moare

ne-om aminti c-ai fost odată

și că mai ești al nostru „Soare“.

 

Căci nimeni altu pân’ la tine

și nimeni altu după tine

nu ne-a grăit cu vorbe alese

și nici nu ne-a-nvățat mai bine

cum se trăiește și se moare.

 

Cu tine am deprins iubirea,

neliniștea, speranța, mila,

ne-am depășit pe noi și firea

și-am înțeles ce este sila

cum se trăiește tânguirea

și cum se află nemurirea.

 

Cu tine am cântat strămoșii

și viitorul l-am cântat,

am înțeles ce vor nebunii,

ce vom păstra, ce-i de lăsat.

 

Nicicând n-am fost mai mult cu tine

cum astăzi suntem mai ales,

fiindcă nimeni ca și tine

nu ne-a vorbit cu dulce vers

și nu ne-a dat din adevărul

și frumusețea negrăită.

 

De absolutul în iubire,

în viață, moarte și trăire,

de clipa cea nepieritoare

și de eternități vrăjite

făcutu-ne-ai și nouă parte

prin versuri ce n-au fost grăite

ca-n slovele Măriei Tale.

 

Ne este dor de Eminescu

la toți și-n veci ne va fi dor.

 

Eminescu pentru noi s-a întrupat,

într-o icoană de spirit s-a prefigurat

la care vin cuvintele la închinat.

 

Ne este dor de Eminescu

acum și mâine, tot mereu

cum suntem măcinați de-a pururi

de-ascunsul dor de Dumnezeu.

 

 

 

DOR DE EMINESCU

 

Eminescu pentru noi a devenit

O stare de spirit a devenit.

 

I-am uitat chipul și trupul

chinuit, ca să-l păstrăm

întreg precum era și este.

 

Ni s-a prelins în suflet

ca o vrajă și miraculos

lucrează asupra fiecăruia,

făcându-ne ceea ce suntem.

 

Ne-a învățat că a te naște

statornicește un destin,

că viața mai nimic nu-nseamnă

de nu-i un ideal deplin, iar

moartea nu-i, nicicum, ce pare

și-n demnitate s-o primim,

că nu-i decât eliberare.

 

Cu el am deprins a asculta

simfonia stelelor, codrul și

izvoarele, vânturile, valurile,

furtuna și liniștea, trăirea

am deprins a asculta, a asculta.

 

Când altora le era imposibilă

înțelegerea și cunoașterea

depășindu-le mărginirea,

Eminescu scruta cu mintea sa

facerea și desfacerea

vorbindu-ne în versuri

despre nașterea și moartea:

stelelor, sorilor, luceferilor.

 

Pentru el cerul nu era

doar locul unde să cauți,

să cauți cu privirea astrele,

ci fereastra deschisă spre

alte universuri paralele,

spre alte lumi celeste,

spre alte înțelesuri și

cunoașteri a ceea ce este.

 

Infinitul în spațiu și timp

nu mai era pentru el o taină,

Dumnezeu subțiase privirii

sale, nepătrunsa-i haină.

 

 

Eminescu ne-a-nvățat ce-i dragostea

cu care vorbe s-o rostim, de ce

s-ascunde-n lutul pieritor dorința

și sufletul nemuritor iubim.

 

Nu sunt cuvinte mai alese

și nici mai tainică șoptire,

nu e trăire mai adâncă

și nici mai mare nălucire

ca-n versul său duios și dulce

rostit cu buze-nsângerate.

 

Din nici un ochi n-a curs vreodată

o lacrimă mai cristalină,

mai mare, mai adevărată,

cum slobozit-a sa lumină.

 

Căci nimeni altu nu știut-a

să ne învețe ce-i iubirea,

cu câte lacrimi se plătește

și cum se strigă fericirea.

 

Neîntrecut cântat-a dragostea

slăvind-o-n imn și-n rugăciune,

lăsându-ne muți pe vecie, când

încercăm în vorbe o spune.

 

Eminescu firesc și simplu

ne-a pus în inimă poporul,

trecutu-i glorios cântat-a

prefigurându-i viitorul.

 

În adevăr și în iubire

s-a așezat cu a sa viață,

ne-nțelegând ce e trădarea,

nevrând să-și schimbe a sa față.

 

De Dumnezeu vorbitu-ne-a-n

graiul pământului și cerului

s-audă și cei din morminte

și fiii viitorului, ai neamului.

 

S-a așezat cu noi la masă,

vegheat-a nopțile cu noi,

ne-a plâns obida și năpasta,

deschis-a orizonturi noi.

 

În basme și-n scrisori tradus-a

simțirea neaoș românească,

făcându-ne frate cu codrul,

cu iarba care sta să crească,

cu munții, mările, izvoarele.

 

 

Pe toți robit-a cu al său verb

și ne-a impus tiparele în care

să trăim mai demn, mai drept.

 

Ne este dor de Eminescu,

cum chiar de noi ne este dor.

 

Căci noi trăim mereu cu tine

și tu cu noi vei fi mereu;

ne este dor de Eminescu

cum dor avem de Dumnezeu.

 

Într-o iubire adevărată,

trăită aicea pe pământ

răsare dor de Eminescu,

de minunatul său cuvânt.

 

Când stelele privim pe cer

și ne lucesc în ochi luceferi

ne amintim, parcă a fost ieri

al nopților șir de petreceri

în care somnul nu te-ajunge

și visele îți dau târcoale,

durerea inima ți-o frânge

cu lacrimi grele-ncet vei plânge

al neamului tribut de sânge,

neliniștea Măriei Tale.

 

De vom intra încet în codru

și-om auzi a frunzei tânguire

ne-om aminti c-ai fost mai mândru

decât va fi vre-o altă fire.

 

De pașii ne-or purta în treacăt

acolo unde marea moare

ne-om aminti c-ai fost odată

și că mai ești al nostru „Soare“.

 

Căci nimeni altu pân’ la tine

și nimeni altu după tine

nu ne-a grăit cu vorbe alese

și nici nu ne-a-nvățat mai bine

cum se trăiește și se moare.

 

Cu tine am deprins iubirea,

neliniștea, speranța, mila,

ne-am depășit pe noi și firea

și-am înțeles ce este sila

cum se trăiește tânguirea

și cum se află nemurirea.

 

Cu tine am cântat strămoșii

și viitorul l-am cântat,

am înțeles ce vor nebunii,

ce vom păstra, ce-i de lăsat.

 

Nicicând n-am fost mai mult cu tine

cum astăzi suntem mai ales,

fiindcă nimeni ca și tine

nu ne-a vorbit cu dulce vers

și nu ne-a dat din adevărul

și frumusețea negrăită.

 

De absolutul în iubire,

în viață, moarte și trăire,

de clipa cea nepieritoare

și de eternități vrăjite

făcutu-ne-ai și nouă parte

prin versuri ce n-au fost grăite

ca-n slovele Măriei Tale.

 

Ne este dor de Eminescu

la toți și-n veci ne va fi dor.

 

Eminescu pentru noi s-a întrupat,

într-o icoană de spirit s-a prefigurat

la care vin cuvintele la închinat.

 

Ne este dor de Eminescu

acum și mâine, tot mereu

cum suntem măcinați de-a pururi

de-ascunsul dor de Dumnezeu.