Dacii si schimbarile ritualice ale anotimpurilor

Pentru strămoșii noștri daci, astrologia ocupa un loc primordial nu doar în ansamblul credințelor religioase, ci și pentru viața de zi cu zi a comunităților. Preoții aveau cunoașterea de a descifra semnele cerului, iar calendarul dacic era unul eminamente solar, organizat conform diverselor evenimente astronomice, specifice mișcării pământului în jurul soarelui. Templele dacice, inclusiv cel din actuala mănăstire rupestră de la Șinca Veche, erau așezate pe înălțimi, locație ce permitea o bună observare a cerului, a mișcării astrelor și a schimbărilor anotimpurilor. Solstițiul de vară și de iarnă precum și cele două echinocții de toamnă și de primăvară, erau fundamentele calendarului dacic.

Conform calendarului dacic, anul calendaristic începea cu solstițiul de iarnă (22 decembrie), având un total de 364 de zile (52 de saptamâni, câte 13 pentru fiecare anotimp). Cele mai multe date despre specificul calendarului dacic au fost furnizate de cercetarea marelui sanctuar de la Sarmisegetuza Regia, din munții Orăștiei.

Potrivit istoricilor strămoșii noștri erau de asemenea familiari cu felul în care romanii sau egiptenii măsurau anul, totuși și-au păstrat particularitățile calendarului lor. Cercetătorii afirmă că o dată la doi ani se făcea corecția calendarului cu cele două zile, din nevoia de a evita haosul care ar fi apărut datorită unui decalaj mai mare de la anul tropic.

 Pentru daci, simetria anotimpurilor, numărul egal de săptămâni, conferea impresia ”anului perfect”, iar nevoia aceasta de perfecțiune emană și din religia și din mentalitățile strămoșilor noștri. Astfel, toate sanctuarele dacice, erau circulare, cercul sau roata fiind forma perfectă.

Fiecare templu al dacilor cuprindea o formă de calendar solar, precum și un sanctuar circular, cel mai adesea folosit pentru sacrificii ritualice. Schimbările anotimpurilor erau fără îndoială urmărite cu cea mai mare atenție de membrii comunității, nu doar prin adaptarea vieții de zi cu zi și a activităților specifice, ci și prin participarea la ritualurile religioase care guvernau viața comunității.

 Deși soarele era atât de important pentru vechii daci, ei nu se închinau soarelui ca unei zeități. Divinitatea era creatorul, și deci dacii nu venerau creația, ci creatorul. Dacii vedeau în soare un simbol al divinității dar soarele și divinul nu se suprapuneau. Era doar o similitudine și o metaforă.

Unii cercetători au apreciat tocmai această trăsătură a credinței zalmoxiene, aceea că nu există reprezentări ale divinității, căci unicul nu poate fi reprezentat. Aceasta este considerată și premisa care le-a permis dacilor să îmbrățișeze atât de firesc creștinismul!