Castrul roman de la Sinca Veche – arta militara romana

Pe marginea drumului ce duce din satul Şinca Veche la schitul de maici Sf. Nectarie, de pe dealul Pleşu, oamenii spun că s-ar afla ruinele unui vechi castru roman. Există pietre stratificate în forma unei scări, resturi de ziduri, şi o locaţie cu specific de amfiteatru antic, care se aseamănă izbitor cu arenele romane. Presupusa cetate are o acustică deosebit de bună şi o vecinătate cu potenţial militar şi economic excelent, dat fiind că este orientată direct spre aşezarea dacică, deja atestată şi documentată arheologic.

După cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană, a început un lung şi anevoios proces de colonizare. În locaţii cheie, cu potenţial strategic, au fost înfiinţate castre romane, cele mai multe chiar în sau lângă fortificaţiile dacice. În preajma castrelor existau întotdeauna aşezări civile numite canabae unde locuiau colonişti precum şi oamenii locului, populaţia autohtonă.

La Şinca Veche, descrierea aceasta se potriveşte foarte bine în structura locaţiei, dat fiind că există deopotrivă aşezarea dacică şi potenţialul strategic oferit de tipia dealului Pleşu. Cu toate că instrumentele de cercetare modernă înlesnesc lucrul, trasarea clară a istoriei militare în Dacia romană reprezintă un proces anevoios şi întortocheat, al cărui succes, arheologia nu îl poate garanta.

Deşi există liste cu nume de castre mari, nu se poate neglija nici numărul mare de fortificaţii mai mici, a căror istorie nu este clară. Istoricii nu ştiu cine le-a construit, cine le-a locuit, şi care le-a fost parcursul de-a lungul anilor. Astfel de realităţi confirmă că „datele” păstrate în istoria anonimă a poporului au un filon de veridicitate, precum „poveştile” despre castrul roman de la Şinca Veche.

În anii tulburi ce au urmat cuceririi Daciei din anul 106 d.Hr., multe castre au fost construite. Unele au fost folosite temporar şi apoi abandonate, trupele de ocupaţiei mutându-se din castru în castru, într-un mod care nouă ne rămâne indetectabil şi inaccesibil ca şi informaţie istorică. Aşa cum avem nume de castre ale căror trupe nu sunt clar menţionate de documente, există şi numeroase trupe staţionare sau neregulate ce nu pot fi plasate în niciun castru, până la ora actuală.

Potrivit structurii de organizare administrative romană, presupusul castru roman de la Şinca Veche ar fi aparţinut Daciei Inferior. Acesta cuprindea Oltenia, sud-estul Transilvaniei şi o fâşie a Munteniei, aflată la vest de linia Flămânda-Rucăr. Dacia Superior includea restul Transilvaniei şi Banatul. În contextul militar, politic şi social, castrele romane permiteau nu doar adăpostirea unităţilor militare ci serveau şi ca centre de colonizare şi administrare locală.

Prin prezenţa militarilor din trupele detaşate în Dacia, s-a produs importul de limbă latină, şi a început procesul de etnogeneză. Veteranii ce îşi încheiau serviciul militar în Dacia, erau împroprietăriţi în zona unde serviseră, şi îşi întemeiau familii. Astfel că la retragerea administraţiei romane din Dacia, foştii militari au rămas, continându-se dezvoltarea etnică a ceea ce se va contura ca poporul român.

Castrul roman de la Şinca Veche nu a fost explorat arheologic până în prezent, dar lucrările de cercetare vor începe în curând, prin grija Fundaţie Ortodox-Culturale „Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”. Multe din cele de mai sus, şi alte informaţii şi mai captivante ni se vor revela probabil în anii ce urmează.

Explorarea arheologică locală desfăşurată la Şinca Veche va corespunde astfel unui efort naţional de „investigare” a originilor, pentru o mai bună cunoaştere a începuturilor, şi pentru ca niciodată conştiinţa a ceea ce suntem să rămână.